Acesta este primul dintr-o serie de articole ce isi propun sa analizeze (cat de cat) obiectiv ultimele albume ale unor formatii deja consacrate in inimile ascultatorilor de muzica.

E stiut ca odata ce o trupa reuseste sa scoata un album extraordinar, e destul de greu sa egaleze sau sa imbunatateasca performanta – cu atat mai mult atunci cand nu este vorba doar de un album, ci de o intreaga cariera  de exceptie. In saptamanile ce urmeaza vom vedea in ce masura cele mai recente albume ale celor mai apreciate band-uri se ridica la inaltimea succeselor anterioare. Nu este vorba de review-uri ale albumelor, ci doar de o comparatie intre asteptari si realizari.

Fiecare dintre articolele ce urmeaza va analiza (comparativ sau separat) doua astfel de albume. De obicei, unul dintre ele va fi considerat demn de predecesorii lui, pe cand celalalt… nu prea.

Articolul de saptamana viitoare va fi despre albumele Death Magnetic si No Line on the Horizon ale celor de la Metallica si U2.

De Black Keys ar fi trebuit sa aud pana acum. Cantecele lor insa imi sunt cunoscute din mai multe filme si seriale (te invit sa descoperi Rocknrolla, Black Snake Moan, Zombieland si poate Lie to Me), insa acum am reusit sa retin si autorii.

Legat de stilul lor, suna si este foarte blues-rock, cu accent pe partea agresiva, pastrand colturile rotunde de la blues. Ce imi place foarte mult la cantecul asta este simplitatea instrumentala de a transmite un mesaj. Ce sa mai spun, nu mi se par originali, imprumuta sunetul din ’60 (poate ma insel, aduce a Moody Blues) in era noastra indie, asta e bine.

Ignora faptul ca sunt un duo, care imi aduce aminte de The White Stripes, ca doar si acolo am simtit o urma de blues-rock, si asculta *aici*.

“Lies, lies, lies”

Despre Michael Jackson nu vorbim pentru ca a fost destul de mediatizat post mortem, dar cand un cantec de-al lui este genial si coverurile dupa acesta se apropie de acelasi superlativ, trebuie sa consemnam. Billie Jean au cantat-o multi, insa am selectat coverurile pe care le-am considerat originale cu exceptia lui Coldplay care este exemplul genului de cover “uite cum suna in stilul lui asta”.

Evit sa mai postez melodia originala pentru ca o stim cu totii, doar am dansat pe ea din ’83 cand unii dadeau din picioare in burta mamei pana azi cand se mai intampla sa il omagiam pe MJ.

S-ar fi pretat aici un mic top, dar imi e greu sa departajez cat mai fin interpretarile, asa ca urmeaza trei nivele:

1. Alex Cornell si Chris Cornell au versiuni acustice foarte diferite. Alex este are un groove special pe melodie, un pic jazzy si vocea pare interesanta, totusi as remarca lipsa puterii acesteia. Chris vine cu o versiune foarte raw-rock acustica si punctul forte fiind vocea foarte puternica si expresiva.

Alex Cornell

Chris Cornell

2. Joe Khoroosi vine cu o versiune foarte ciudata, in sensul foarte bun al cuvantului. Imi place foarte mult bataia pe corzi pe care o face, o adevarata orchestratie cu un singur instrument. Cam in acelasi registru, insa acum bagam chitara in priza si o facem funk, Jeff Clark. Acum sa ascultam..

Joe Khoroosi

Jeff Clark

3. Coldplay a facut coverul in 2009… e Billie Jean in stilul Coldplay, atat. Nu stiu cum se face ca de data asta lui Martin nu i-a iesit falsetto-ul ala, suna cam… fals :) . Perechea lui Coldplay aici este Cobra Starship care vine cu un cover decent, deloc spectaculos, dar merita macar mentionat.

Coldplay

Cobra Starship

Astept comentariile voastre, poate chiar vreun video facut de voi.

“from a movie scene”

Salutari, intr-un articol anterior am incercat sa creionez mai degraba la ce sa va asteptati, intentia fiind de mic instructaj. Cantecul se numeste “Hey Ya” si este produs si scris de Andre 3000. Cover-ul principal, din care deriva celelalte, este al lui Mat Weddle peste care am dat accidental acum cativa ani, acum chiar un cunoscut printre cei de pe youtube.

Hey Ya – Outkast

Mat Weddle de la Obadiah Parker

De aici, in general, coverurile se bazeaza pe versiunea lui Mat. Cele care includ pianul le-am plasat in aceeasi categorie pentru ca.. sunt aceleasi acorduri si linia vocii este asemanatoare cu cea a lui Mat.

James Yellow
(trebuie sa ai rabdare sa treci de intro)

Scrubs

Záhony Unplugged Project

Tim Halperin

Si mentiuni :

• EdibleRed – nu am inteles ce vrea sa cante de fapt, nu mi-a placut deloc.
• Hunter – inca un cover punk.
• Kyle Andrews – clasicul amator care reproduce cu exactitate ce aude de pe youtube :).
• Benjamin Siksou – un wannabe American Idol.

Incep seria de articole despre cele mai interesante cover-uri cu un mic instructaj. In primul rand trebuie sa punctez faptul ca nu voi cauta si nici gasi toate cover-urile posibile pentru o melodie, cautarea mea inceteaza in momentul in care mai multe versiuni suna EXACT la fel.

Acum, sunt, zic eu, trei feluri de *artisti* care iau aceste muzici de-a gata: amatorii, necunoscutii si consacratii. Pe amatori ii luam in considerare pentru faptul ca au scos o versiune cat de cat curata a melodiei, si poate, reusesc sa fie ceva mai expresivi daca melodia si-o insusesc cu viata lor.

Artistii necunoscuti sunt cei care ne intereseaza cel mai mult pentru ca aici vom gasi mereu perle, nu in sensul ala romanesc de gafe, ci diamante care nu au iesit inca la suprafata. Acestia de obicei se trag din iutubisti care si-au turnat ceva din suflet in coverurile pe care le fac, dandu-le cantecelor o aura aparte.

Ce urmarim intotdeauna la artisti consacrati este partea aia “sa vedem cum suna pe stilul lui”. O sa ne placa aproape mereu orice aberatie pe care o scoate, doar pentru ca ne place artistul ca ansamblu.

Cam atat cu vorbaraia, urmatorul articol se va axa pe o melodie foarte cunoscuta de la Outkast si un super cover (cover-uit mai departe de foarta multa lume) al lui Mat Weddle de la Obadiah Parker (da, nici eu nu auzisem de el).

Inainte de a incheia, vreau sa va incurajez sa va apucati sa va inregistrati video si/sau audio cu melodiile care va ating pe voi si va vom vedea pe site dupa :).

“shake it like a polaroid picture”

Without a subtle earthquake, life would be an error.