Una din ideile noastre este sa facem un top a celor mai bune melodii ce includ nume de tipe in titlu. Am tot observat ca Mary a fost muza multor cantareti, fie ei de redneck rock’n'roll, gangsta rap, rock pur sau blues (poate cel mai potrivit gen). Acum, la o scara mai mica, va propun un top in mai multe acte, cu si despre Mary. Intr-o ordine total aleatoare si in acelasi timp in ordinea inversa a numerelor de pe tricou :

5. Tom Petty And The Heartbreakers – Mary Jane’s Last Dance

Se spune ca RHCP au *copiat* cantecul cu tot cu versuri, dureros si adevarat, cel putin pana la refren. Timbrul si temele muzicale luate cu imprumut de la Bob Dylan sau Bruce Springsteen nu m-au impresionat la Tom Petty, asa ca a fi influenta (inconstient dupa Frusciante) unui band ca RHCP e un avantaj. Totusi, trebuie sa recunosc ca Mary Jane’s Last Dance este chiar interesanta si poate la fel de atragatoare (ca melodie) precum Kim Basinger. Totul se completeaza cu un videoclip freakish.

4. Tina Turner (cu Ike) – Proud Mary

Proud Mary credeam dupa titlu ca este un gospel de toata frumusetea. John Fogerty (Creedence Clear Revival) s-a tot incurcat cand a compus, si Mary, in loc sa fie femeie de casa, care se spele haine in Mississippi, a devenit o barca cu zbaturi (“big wheel keep on turning. Proud Mary keep on burning“). Ce a reusit Tina Turner sa adauge melodiei? un groove “negru” la inceput, energie si picioarele alea de neuitat.

3. Stevie Ray Vaughn – Mary Had a Little Lamb

Cantecele de leagan ii urmaresc pe compozitori pana in maturitate, cand se fac scapati de blestem construind o proprie versiune. Asa se intampla cu McCartney, cu versiunea lui pentru copii 5 ani, sau Buddy Guy care scoate un blues ce inspira si acum multi “adepti” ai genului. Coverul lui Vaughn (dupa Buddy Guy), in schimb, mi se pare cea mai reusita varianta.

2. Pearl Jam – Crazy Mary

Din nou am ales un cover, de data asta dupa mai putin cunoscuta Victoria Williams. Din fericire Mary este chiar un personaj feminin.. uman as putea spune, insa povestea este ceva mai trista. N-am putut sa trec peste vocea mereu indurerata a lui Vedder si refrenul perfect american –  ”Take a bottle drink it down. Pass it around” – asa ca ramane in playlist pentru cel putin inca o saptamana.

1. Jimi Hendrix – The Wind Cries Mary

Singurul artist de culoare din lume ale carui drepturi de autor pe munca sa apartin, postmortem, surorii lui vitregi, de alta culoare. Nimic ironic pana la faptul ca nu poate fi omagiat cum trebuie, pentru ca nu se atinge nimeni de materiale. Acum, despre Mary, cea mai vehiculata poveste este cea a unei ciondaneli domestice cu, atunci iubita, Kathy Mary Etchingham.

Cam atat pentru actul 1. Spune-ne care ti-a placut mai mult, iar daca iti place sa descoperi melodii, spune-ne alte melodii de leagan (sau “folclorice”) preluate de artisti cunoscuti !

“Take a bottle, drink it down… pass it around“

Eram datori sa terminam saptamana Madness cu o concluzie. O mai buna concluzie decat sa va recomandam, intr-adevar cel mai bun album al formatiei, nu am gasit.

Rise and Fall termina definitiv procesul de maturizare a celor de la Madness. Pana acum incercau timid in Absolutely si 7 sa arate ca sunt mai mult decat happy ska si goofy pop. Sunt placut surprins si in acelasi timp, in sfarsit inteleg de ce s-a facut un musical cu muzica si versurile lor (completand contributia lui Tim Firth). Albumul este o imagine a lumii britanice la inceputul anilor ’80; sunetul te duce in Londra, versurile te inghesuie intr-un Mini Cooper si pana ajungi la Old Kent Road la “casa lor“, nu te dai jos.

“Our house, in the middle of our street”

Unul dintre cele mai tari refrene pe care le cunosc, care mi-a sunat in cap de cand incepusem sa merg in patru labe, este cel de la Our House. Am sa ma leg de sunetul melodiei si mai exact de clape/pian. Asa cum vei remarca si in Mr. Speaker Gets the Word, Sunday Morning si mai ales in Blue Skinned Beast, pianul are un ton grav, parca in antiteza cu un saxofon foarte grabit, uneori prea vesel. Compozitia este completata de rupturi de ritm, tipice de altfel formatiei.

Destula vorba mai multa muzica.

The Good
1.  Blue Skinned Beast
2. Mr. Speaker Gets the Word
3. Our House

The Bad
1. New Delhi

The Ugly still ugly Suggs

“Running now from the alarms
Speaks his mind free as a bird“

Ascultand Absolutely si 7 am constatat o vizibila (cand poti vedea cu urechea) schimbare fata de albumul de debut. Madness, se pare, ca dupa ce s-au jucat in One Step Beyond, au lucrat la Absolutely si 7 sa sune mai apetisant. Ca stil, s-au dus spre pop, o auzim clar in Embarrassment, care este o melodie atipica cu o tema mai sumbra (parca altfel decat ii stiam).

Recomandarea mea pentru tine este single-ul de pe Absolutely. Mi-a placut ca au pastrat atmosfera de pe One Step Beyond. Baggy Trousers… sa iti aduci aminte de scoala sau macar sa iti imaginezi un gimnaziu britanic cu Suggs pe post de bully.

Poti asculta cantecul *aici* si poti comenta (daca ti-a placut, daca nu, daca era alta melodie de pe Absolutely sau 7 mai tare) mai jos.

P.S. : Suggs (The Ugly) este solistul.

Exista controverse pe tema “albumul cel mai tare Madness este..” One step beyond sau The Rise & Fall sau 7, dar un lucru este cert, daca incepi cu albumul de debut, sigur vei incerca mai multe “nebunii”. Performantele pe piata muzicala din ’79 ale albumului nu ma intereseaza, pentru ca se trecea la Cyndi Lauper si Madonna, sau Van Halen si Mötley Crüe, generatia MTV, lasandu-i pe “independenti” sa se distreze mai mult in salile de repetitie.

“Watch this! This is the heavy heavy monster sound”

One Step Beyond te intampina ca la un carnaval si dupa te arunca intr-un adevarat roller coaster fara nicio protectie. Asta fiind doar inceputul, te calmezi putin cu “My Girl“, si pastrand momentul o ia la vale din nou, pe valea Nilului mai exact. Mi-a placut foarte mult ca nu s-au abtinut in a se juca chiar si pe inregistrare, piesele sunt lungi in principal instrumentale, exact cum ies atunci cand te distrezi cu baietii in sala de repetitii. Veselia se pastreaza jumatate de album, trecand la cea de-a doua ceva se schimba. Buclele melodice complete cateodata prea previzibile incep sa dispara de pe la “Bed and Breakfast Man” si mai clar de la “Razor Blade Alley”. ”Razor Blade Alley” mi s-a parut o maturizare brusca, obisnuit fiind cu vocea unui bully si in spatele lui cativa goofies cu saxofoane si alte instrumente. Toate adunate dau un album pe care il mai pastrez in playlist si am sa incerc sa nu mai pasesc pe ritm de 2-tone ska, asa ca in artworkul albumului.

Acum, sper ca te astepti la o recomandare de pe album, asa ca am sa-ti dau trei bune si trei mai slabe. Totusi insist sa asculti albumul cap coada si sa-mi zici daca nu mai bine se numeau “The MoodShifters”.

The Good:
1. Night Boat to Cairo
2. Land of Hope and Glory
3. Razor Blade Alley

The Bad:
1. Swan Lake
2. Rockin’ in A♭
3. Bed and Breakfast Man

The Ugly: Suggs

“I’ll never get to Orange street”

Nu, nu suntem noi in banner…

Asta este prima saptamana dedicata unei singure formatii. Ce facem ? Ne dedicam rabdarea (in unele cazuri devine o placere) unui band/artist, il ascultam cap coada, incercam sa il intelegem si iti recomandam ce-i mai bun.

Saptamana Madness nu este o mare provocare, sa ascult noua albume de pura veselie si ironie (.. ce stiu eu pana acum) o sa fie cu adevarat placut. Ma gandesc, totusi si in comparatie cu discografia lui Dylan (ajuta-ma sa numar).

Pana la urmatoarele recomandari/review-uri de albume, te las sa asculti ceva ce probabil stii : Our House si House of fun.

P.S : Astept pareri, impresii, melodii/albume Madness preferate.

Am cel putin cinci motive pentru care azi imi place youtube-ul. Navigand de *aici* *acolo* am dat, sub un click, de Pomplamoose, un band de toata frumusetea. Nataly Dawn si Jack Conte sunt impreuna un canal de iutub plin de surprize muzicale si nu numai. Cele cinci motive de mai sus sunt cele cinci cover-uri din topul pe care am sa-l prezint in urmatoarele randuri.

Top 5 cover-uri Pomplamoose plus un bonus Nataly Dawn…

5. Incep numaratoarea inversa cu un cover dupa Edith Piaf – La vie en rose. Cantecul incepe timid dar pana la sfarsit am inceput pana si eu sa  imi pocnesc degetele si palmele de genunchi… asa ca in clip.

4. Toata lumea face macar un cover dupa Michael Jackson, fie ca este folkist, talentat, netalentat, super compozitor sau simplu cantaret in dus. De ce ar face Pomplamoose exceptie de la regula? Din cele 10 cover-uri ale lor, Beat it, este poate cel mai putin interesant, insa merita ascultat. Recunosc, ceva m-a hipnotizat.

3. “Unforgettable” este sentimentul pe care mi l-a inspirat cover-ul urmator. M-au prins cu bass-ul acustic si vocea exact cum ma prind merele si scortisoara, vorbesc de Nature Boy al lui Nat King Cole. Ti-as recomanda sa asculti si *originala*.

2. Nu are puterea cantecului de la Aerosmith si nici nu s-ar potrivi pe coloana sonora a lui “Armageddon“. Don’t wanna miss a thing este pe locul doi pentru curajul celor de la Pomplamoose de a “remixa” melodia.

1. Reactia mea la urmatorul cantec a fost una cel putin ciudata.. “suna super tare, zici ca nu e a lor” (nu citisem titlul). Si asa a si fost. Pentru a doua oara o mentionez pe Gaga pe Subtleearthquake, nu ca ar fi o rusine, dar in afara de cateva momente in concerte intr-adevar foarte bune, in rest este un produs pur comercial (parca am mai auzit asta undeva). Telephone, originala, nu imi place deloc, poate datorita colaborarii cu Beyonce (Jay Z rap nu merge cu orice).

Mai putine rautati si mai multa muzica, locul 1 in micul top Pomplamoose SuperCoverMoose:

Pomplamoose cat si separat Nataly Dawn si Jack Conte au melodii scrise de ei. Totul cam in acelasi stil si foarte interesante. Iti recomand sa asculti cam tot ce au uploadat pe canalele lor de youtube.

Am promis un bonus Nataly Dawn si evident era vorba de un cover: Rufus Wainwright cu *Cigarettes and Chocolate Milk* cantata de Nataly Dawn *aici*.

Tu cum ai vedea topul? Lasa un comentariu cu viziunea ta asupra lui.

“these are just a couple of my cravings”

Sunt putine cantece semnate Norah Jones care sa iasa din fundal, sa se dezica de stilul jazzy-lounge (pe alocuri country, si totusi tot lounge), iar una dintre acestea este, cu siguranta, My Dear Country.

Norah Jones

Totusi, Norah a gresit cu textul pe melodia asta, mult prea sentimentala. Ma asteptam la roua englezeasca, un earl grey, o scena la fel de “grey” si implicarea macar a unui cuplu, in niciun caz la trista, ce-i drept, poveste a pusului stampilei pe un buletin de vot. Sunetul / “sound”-ul mi se pare atipic ei si cu o tenta de folclor britanic (a se observa imaginea descrisa mai devreme)… asculta cu atentie.

In rest, despre Norah Jones vorbesc cantecele, este fata cu o grava tristete cronica (si o spun cu simpatie). Te invit sa asculti o interpretare interesanta a “My Dear Country” si, daca ai rabdare, una la fel de interesanta a “Come away with me“.

“but the day after is darker”

Mi-a fost foarte greu sa cred ca un castigator de Grammy la categoria Pop si, in viziunea mea, un simplu produs comercial pentru pustoaicele de 16-17 ani, poate sa scoata si altceva dintr-o chitara. John Mayer a inceput de cativa ani sa cante cu legende inca in viata ale blues-ul: BB King, Buddy Guy si “Slowhand” Clapton. Totusi, ce m-a impresionat nu au fost colaborarile, ci placerea lui de a face coveruri dupa Jimi Hendrix si Stevie Ray Vaughan, cu o inclinatie catre stilul lui SRV.

John Mayer

Mi-a fost greu sa gasesc melodii compuse de Mayer tastand numele sau, desi din cele patru albume scoase din 2001 pana in prezent, am avut de unde alege. De ascultat, poti incerca sa le asculti [albumele], asta daca vei trece peste vocea comparabila cu un fluierat de incepator (intentia este buna, dar tonul tot nu se aude perfect). Personal, am avut rabdare doar cu Gravity, avand putin de soul, si Neon, intr-o interpretare live acustica placuta, one man band.

Legat de stilul copiat de la SRV, Mayer este inca foarte cuminte si poti simti asta la Empty Arms, dar este tanar si are timp cu John Mayer Trio sa devina mai obraznic, mai agresiv si eventual sa il vedem adaugand elemente proprii, poate chiar in compozitii proprii. As mai mentiona Bold as Love ca una din reusitele lui, dovada ca are potential.

Concluzia : Te invit sa asculti atat originalele cat si cover-urile si speram impreuna ca asa cum Vaughan a luat muzica lui Hendrix si a transformat-o, acelasi lucru sa il vedem si simtim la John Mayer.

Morala : E bine sa nu ai prejudecati in muzica pentru ca poate te trezesti intr-o dimineata cu Gaga cantand Queen.

Subtleearthquake is useless. It can only give you answers.

Ultimii ani s-au dovedit destul de prolifici din punct de vedere muzical pentru cateva dintre formatiile si artistii impamanteniti de ani buni in industria muzicii. Multe dintre aceste formatii si-au bucurat fanii cu noi materiale muzicale. Au reusit ele sa se ridice la nivelul asteptarilor si al precedentelor realizari? Bineinteles ca un raspuns absolut nu putem avea, dar putem sa aruncam o parere, doua.

Pentru astazi, am ales doua albume ce marcheaza schimbari de directie in carierele formatiilor ce le-au lansat. Ambele albume au venit la o pauza de 5 ani de la ultimul material discografic adus pe scena de cele doua formatii. Este vorba despre No Line on the Horizon (2009) al celor de la U2 si Death Magnetic (2008) de la Metallica.

Mai intai cateva date tehnice si curiozitati interesante. Cum am spus, ambele albume vin dupa pauze neobisnuit de lungi in carierele celor doua formatii (pentru U2 este chiar un record). In mai putin de un an de la aparitie, atat NLotH cat si DM au vandut 4-5 milioane de copii, promitand sa fie printre cele mai de succes albume ale formatiilor. Ambele materiale au suferit amanari, lasandu-se asteptate, insa au fost scoase la vanzare in mod eronat cu doua saptamani mai devreme (NLotH in Australia, iar DM in Franta). Pana cand au fost retrase de pe piata, ajunsesera deja pe share-urile din toata lumea. Ambele albume au primit review-uri favorabile atat de la critici, cat si de la fani. Au debutat pe locul 1 in Billboard 200 si in topurile din multe alte tari, fiind nominalizate si castigatoare ale multor premii in industrie. Interesant este ca singurele formatii care au avut 5 albume ce au debutat pe locul 1 sunt Metallica si U2 (cu un plus pentru Metallica unde cele 5 albume sunt consecutive).

 Si acum despre fiecare album in parte.

No Line on the Horizon

No Line on the Horizon este un album experimental. Daca te astepti sa auzi good, old U2, vei fi dezamagit. Daca, in schimb, te asteptai sa auzi doar good U2, atunci s-ar putea sa ai o surpriza placuta. Albumul este surprinzator de diferit, reprezentand o incercare de a face o altfel de muzica a lui Bono & Co. Stilul este linistit, aproape chillout pe alocuri (“White as snow” de exemplu), insa pastreaza forta si esenta U2. Influenta lui Brian Eno si a lui Daniel Lanois (care au participat la multe dintre cantecele de pe album) este astfel mai mult decat evidenta. Versurile melodiilor pastreaza misterul si au o nota usor criptica, abordand teme precum consumul de droguri, sinuciderea sau razboiul din Irak. Albumul benficiaza si de un scurt film (sub o ora) numit Linear care nareaza si completeaza povestea albumului, asa cum Bono (impreuna cu realizatorul Anton Corbijn) a gandit-o. 

 Una peste alta, albumul este unul cel putin reusit. Chiar daca nu este in stilul consacrat U2 (si voi recunoaste ca prefer majoritatea cantecelor vechi celor noi), arata un potential serios si o cale demna de urmat pentru formatie. Cantecul care mi-a ramas in cap dupa ce am ascultat albumul este “Magnificent”.

Death Magnetic

Prin contrast cu directia abordata de U2, albumul Death Magnetic reprezinta o intoarcere la originile hard cu care cei de la Metallica si-au inceput cariera. Fanii vor gasi in noul album exact ceea ce asteptau de la Metallica, dupa mult comentatul St. Anger.  Sunetul este dur, presarat adeseori cu solo-uri si parti instrumentale ce dureaza mai multe minute, melodiile sunt lungi (cea mai scurta melodie are 5 minute) si alerte. Partile instrumentale aduc aminte de albumele de inceput din perioada anilor ’80 (uneori prea mult incat unele melodii par compuse din fragmente ale cantecelor de pe precedentele albume). Cei de la Metallica nu uita nici de balade, continuand povestea inceputa cu Unforgiven I si II intr-o melodie (Unforgiven III) care, totusi, nu se ridica nici macar aproape de standardul impus de celelalte doua. Versurile sunt scurte si abrupte, sensul melodiei pierzandu-se de multe ori printre partile instrumentale.

 Albumul este unul puternic, cu amprenta clara Metallica, insa mie personal imi lasa sentimentul ca era loc de mai bine. Una dintre cele mai bune melodii de pe album (dupa parerea mea) este “The Day That Never Comes”, o balada despre razboi (care aduce aminte de “One”).

 Data viitoare: Chinese Democracy de la Guns si Stadium Arcadium al celor de la RHCP.